asta, pentru că am descoperit de 2 zile o chestie de care mă tot minunez. nu puteam să n-o împărtăşesc.

cadru general

în jurnalism există o practică numită “regie” pentru a ilustra uneori materialele de presă pe care le documentăm. “Regia” înseamnă că autorul materialului, sau cineva desemnat de el, va intra în cadru (foto/video) şi va face un anumit lucru. De exemplu, dacă e vorba de administratorii de bloc care spionează locatarii, autorul va sta cu o şapcă la ochi la intrarea în bloc, în vreme ce colegul fotoreporter pîndeşte momentul cînd un locatar intră, după care face un cadru care va intra în ziar a doua zi, la materialul documentat.

cadru particular

eram reporter la nou-înfiinţatul Ziarul Clujeanului, în aprilie 2003, iar un coleg din departamentul în care eram şi eu – social-economic – documenta un material despre numărul mic de cărţi de identitate din Cluj şi despre faptul că cetăţenii nu se înghesuie să şi le procure. Colegul era Lucian nuştiu-cum din Satu Mare, era seară şi avea nevoie să ilustreze cu ceva materialul care intra în pagină. Titlul era “Clujenii sunt pe spate cu buletinul”.  Ce i-a zis lui Lori-fotograful? “Hai să punem pe cineva să stea pe spate cu un buletin în mînă”. Pentru că toată lumea s-a tras pe dos, m-am oferit eu să fiu “manechinul” care va sta pe spate ţinînd în mînă un buletin. Zis-şi-făcut.

În ziua următoare a şi apărut fotografia, cu un buletin – nu mai ştiu al cui era – în prim-plan şi cu mine difuz, în plan îndepărtat, stînd pe mocheta din redacţie.

Acesta a fost celebrul episod, desigur nu prima şi nici singura regie la care am participat pentru a ilustra un text.

acum, doi-trei foşti colegi din redacţia aia, în frunte cu Guţă îmi aruncă scîrbavnic, din vîrful buzelor, episodul “pe spate cu buletinul” iar cînd îi întreb de ce au impresia că ar fi un episod de care să-mi fie ruşine nu-mi oferă niciun argument.

De aceea, onor utilizatori, iată-mă cu întîmplarea pe masă în faţa voastră. Sau pe mochetă, dacă vreţi. Cine ştie, poate şi vouă vi se pare amuzant şi eu sunt – aşa cum bănuiam – un ursuz incurabil.

later edit: imediat ce primesc o fotografie am s-o şi postez aici.

(iar acum, că aţi spus-o şi că aşteptaţi de la mine un răspuns care nu va veni, poftiţi de vedeţi cum parchează mai nou poliţaii: )

..mersi Daniel Lup!

..aşa că dacă găsim inculţi, crizalăi, atoateştiutori, lascăştiueu-işti şi alte asemenea specimene în subsolul unui articol profesionist, de ce ar trebui să ne mire să găsim sub-specii înfiorătoare de comentatori şi postaci pe bloguri?

Cred că certurile astea virtuale sunt cele mai nocive. Dacă te cerţi cu o persoană în carne şi oase o mai iei de beregată, îţi mai trăzneşte ea o sticlă în cap, vă mai stropşiţi unul la altul, dar măcar ştii cu cine vorbeşti şi poate, după ce v-aţi liniştit, rămîneţi prieteni. Dar ce poţi spune cînd te cerţi anonim, în spatele unui pseudonim pe care nu-l verifică nimeni, cu o altă persoană, la fel de anonimă?

dacă restricţiile au dispărut, posibilităţile de a fi identificat sunt modeste iar tu vii şi de pe maidan, nimic nu te împiedică să foloseşti expresii sau să ai o atitudine pe care n-ai avea-o niciodată într-o discuţie faţă în faţă cu persoana pe care o înjuri.

…şi adevărul e că mi-a trebuit o jumătate de an în care am scris pe blog doar din an în paşti, ca să pot să observ detaşat haznaua internetului.

Sunt destui care au renunţat la blog descurajaţi de certurile şi limbajul din subsolul postărilor de pe propriul blog, neîngrădite, în virtutea dreptului la liberă exprimare. Nu credeam acum şase luni că voi ajunge să aprob condiţionarea comentariilor pe bloguri, dar zău dacă nu-mi vine să închid nu doar comentariile ci şi blogul cu totul cînd văd asemenea calomnii, injurii, alegaţii şi mizerii.

Şi mă bucur că, deşi mi-am murdărit cizmele în troaca de porci, m-am descălţat înainte să-mi iau hainele de duminică.

Mersi fain Mihaela Mesaroş!

Dar între momentul în care Publimedia a decis închiderea Clujeanului şi îngroparea sa definitivă?

..şi cîte n-ar mai fi! trecute sau pe ţeavă – NewsIn, Ziua, Gardianul, cîte şi mai cîte ziare locale.

de regulă decizia a fost luată “din scurt” – de azi pe mîine. S-a întîmplat la Evenimentul Zilei de Transilvania, la Clujeanul, la mai vechiul Ziarul de Cluj. Dintr-o dată, într-o dimineaţă sau într-o seară reporterii au aflat că din ziua următoare nu mai există un ziar unde să presteze. Au fost decizii corporatiste, care au închis pur şi simplu robinetul pierderilor.

Pentru că asta e: nu sunt multe ziarele care aduc profit. N-a fost cazul la niciunul dintre ziarele închise, nu e cazul nici la cele care abia se descurcă în criza care a tăiat cu barda din bugetele de publicitate.

aveţi însă impresia că ziariştii care lucrează pe nisipurile astea pierd vremea, ştiind că ziua de mîine nu le aduce nimic sigur?

dacă asta e impresia, vă înşelaţi amarnic. Nu sunt rare redacţiile unde reporterii pleacă seara acasă, unde editorii închid ediţia la 12 noaptea sau chiar mai tîrziu, unde se lucrează şase sau chiar şapte zile pe săptămînă. Găsiţi relatări despre munca pe brînci pe bloguri sau site-uri în care se arată cum se lucra la Business Standard – că tot veni vorba şi e cel mai recent caz – dar şi la celelalte ziare care şi-au închis şandramaua.

şi mai învăţ ceva: nu eforturile oamenilor de a face un produs competitiv, nu nervii mîncaţi – şi cîţi nu sunt! – în şedinţe de redacţie, la paginare cu tehnoredactorii, în discuţiile cu sursele sau cu colegii, nu mîndria de a fi produs o exclusivitate şi nici zilele şi nopţile mîncate în redacţie nu vor face din ziarul în agonie un produs viabil.

poate v-a plăcut Cotidianul, despre care mulţi zic că era un ziar “ahead of its time”. poate v-a plăcut Business Standard, care a avut o grafică de excepţie, un layout premiat la festivaluri, subiecte foarte bune sau proiecte inovative. Toate au fost clădite pe multă muncă şi mulţi nervi. Şi toate au fost îngropate în două-trei zile, după capriciile “finanţatorului”, “patronului”, “sponsorului”, pentru că atîtea minţi luminate aglomerate în redacţii n-au găsit formula cîştigătoare – pe care n-au găsit-o alţii nici în ţări cu democraţii de sute de ani – a trecerii pe profit şi a ieşirii de sub talpa patronului.

pentru că, mă gîndesc, la asta se reduce tot: la capriciile patronului sau la decizia cinică a “board”-ului. Şi nici n-ar fi ceva condamnabil dacă înainte de a pune semnătura pe decizia de închidere patronii s-ar gîndi să-i respecte pe negrii care au muncit ani de zile, din pasiune, pentru produsul care va fi îngropat a doua zi.

Dar mă amăgesc singur: cum să-i respecte pe negri în ceasul al 12-lea, dacă ani de zile nu i-au respectat ca angajaţi şi dacă ani de zile nu au respectat Codul Muncii, încheind contracte de muncă, respectînd numărul de ore de muncă legale, plătind corect orele suplimentare sau măcar – măcar! – apreciindu-le munca?

Atunci, mă întreb: merită? îşi va aduce cineva aminte de reporterul care a închis redacţia la ora 11, seara, în ultima zi de muncă la ziarul care urma să fie îngropat a doua zi?

eu zic că nu. şi mai zic că în presă 2010 nu aduce nicio certitudine, darmite stabilitate.

Anuarul a fost lansat în cadrul Galei Presei Sălăjene, aflată după cum am înţeles la a treia ediţie, iar apariţia sa a fost finanţată de Consiliul Judeţean. Dacă s-ar fi adoptat modelul acesta de finanţare la Cluj, existau vreo sută de cîrcotaşi care să sară de un cot.

Publicaţia e mai reprezentativă decît omoloaga sa de la Cluj pentru faptul că include texte din toată mass-media sălăjeană, cel puţin cea tipărită, după insistenţe ale preşedintelui asociaţiei, Daniel Săuca.

APPC a fost reprezentată la eveniment de secretarul Eugen Olariu şi de sus-semnatul, acesta din urmă avînd şi neplăcuta sarcină de a bîigui vreo două vorbe din partea asociaţiei.

O dată cu lansarea anuarului Daniel Săuca, fostul meu şef la Transilvania Jurnal, şi-a lansat o culegere de editoriale, “Voi chiar vorbiţi şi în numele meu?”.

Mai e de precizat că am servit din neasemuitele bucate ale lui Mircea Groza, am auzit nişte spiciuri şi au cîntat pentru noi un ansamblu de artişti folclorici nemaivăzuţi şi nemaiauziţi,  că m-am simţit ca acasă şi că sper să trăiesc şi să fiu invitat şi anu următor.

dacă da, faceţi cunoştinţă cu noul membru al familiei Prodan:

eh, aţi avut ceva emoţii?

Misteriosul personaj din figura alăturată – care de fapt e o fetiţă – se numeşte Codiţă – pentru că s-a născut cu o codiţă mică-mică, are o lună şi a fost pescuit de pe străzi, sărăcuţul