Cum a ajuns celebrul Stelian Ghiţulea de la ciungă şi Bonibon la suc “de la Tec” şi la afaceri în raiul imobiliar care este Floreşti.

Stelică Ghiţulea era unul dintre căpătuiţii care după Revoluţie aducea blugi din Turcia, şi cu un drum încolo lua şi nişte ciungi pe care le vindea în faţa blocului, pe un scaun. Stăteau copiii la coadă să-şi cumpere gume Turbo şi tuburi Bonibon. Surprizele de la gume le colecţionau şi le schimbau între ei. Bonibonul nu trecea foarte bine. Pretenţioşi, copiii. Nu le convenea că Ghiţulea le dădea, de banii ăia, tubul plin doar pe jumătate, că doar şi el avea copii.

Update: Mihai Moga (Ziua de Cluj) l-a descoperit şi el pe Ghiţulea. Iată ce zice el în editorialul din ziarul de azi, pe care-l recomand: Pseudo-investitorii clujeni din domeniul imobiliar (de care trebuie, în primul rând, să se ferească cei care vor să îşi cumpere o locuinţă) sunt – cu câteva excepţii notabile – foşti (cum să le spun să nu se simtă jigniţi?) “mici comercianţi de frontieră”, “importatori” de maşini la mâna a doua, “valutişti pe floaşter” sau “manglitori” prin Germania, Austria, Franţa, Italia sau Spania.

Din banii strînşi pe ciungă şi pe blugii vînduţi în Oser, Ghiţulea trăia pe picior mare. Îşi cumpărase televizor color, primul din bloc. Veneau vecinii ca la urs să vadă cum e ăla televizor “în culori”, că ei numai alb-negru văzuseră pînă atunci. Că aşa se zicea, dacă voiai televizor color îţi trebuiau aprobări ca pentru maşinile de scris, revizii periodice şi vizite de la “domnii” la fel de periodice.

Ghiţulea îşi mai luase şi-o maşină, din aia mică, joasă, înaltă de un metru, că şi copiii care se jucau în faţa blocului ajungeau deasupra capotei. Maşină sport, mămică, prinde suta în cinci secunde!, se fălea Ghiţulea vecinelor care întindeau rufele la uscat. Cum a adus-o în faţa blocului, copiii se zgîiau la vitezometru, era mare lucru să ai maşină din aia pe atunci.

Blugii şi ciunga nu i-au îmbelşugat viaţa multă vreme lui Ghiţulea. Nu mai treceau aşa de bine, începuse să apară concurenţa acerbă şi copiii ziceau că dacă iei gumele Turbo de la Stelică şi le pui pe o farfurie neagră, unde le frîngi, pică din ele bucăţi de droguri. De unde-au scos-o pe asta, Ghiţulea nu putea şti. Nici farfurii negre nu aveau copiii de unde să ciordească. Dar e clar că afacerea mergea rău, pentru că şi vecinii începuseră să se uite urît la el. Cumpăraseră blugi de la el, “hai că-ţi las mai ieftin vecine, că mi-i ajuta şi tu odată”, şi după două-trei spălări erau netrebuincioşi. Stricaţi, decoloraţi, ba mai mînjeau şi restul hainelor din maşinile de spălat Alba, de unde nevasta le scotea cu un cleşte de lemn şi le arunca în vana mereu plină cu apă.

Au trecut vremurile. Ghiţulea se învăţase întreprinzător, îşi făcuse vreo cîteva firme, prin una aducea hîrtie de copiator, “xerox-ul” era la mare modă şi tot timpul era nevoie de hîrtie. Într-o vreme ajunsese să strîngă colosale sume de bani după ce şi-a adus, din Germania, trei dozatoare de suc. Aur curat! Cu o a doua firmă îşi angajase două femei care să stea la cofetăriile de lîngă bloc, şi care să-i servească pe “domnii” cu suc la dozator. Auăleu ce bine mergea! Stăteau năucii la coadă să primească un pahar de suc cu dioxid. Şi Ghiţulea – doar nu era prost! – a început să salte preţul: 2 lei azi, 3 lei mîine, pînă şi-a triplat comisionul, ca să o zicem domneşte. Şi oamenii tot mai cumpărau. Multă pită a mîncat Ghiţulea de pe seama celor trei dozatoare. Cînd în sfîrşit afacerea nu a mai mers, lui Ghiţulea nu-i părea rău: le mulsese pînă deveniseră numai nişte fiare. Le-a gratulat cu o vizită la Remat, unde le-au şi putrezit oasele.

A prins ciunga, a adus ciungă. Mergea sucul la dozator, a servit şi el, doar nu era prost! Acum, cu banii strînşi şi cu două credite – “domne, eu deja sunt afacerist, lucrez cu bani mulţi, trebe credite!” – Ghiţulea îşi deschisese o tipografie de “formulare tipizate în regim special”. Aşa le zicea, adică el făcea facturi, chitanţe, alte bazaconii, că cică Imprimeria Naţională dădea voie la facturi numa la cîteva tipografii. Şi-au început să curgă comenzile, Ghiţulea şi-a angajat oameni, şi-a deschis hală de producţie, ce mai! Un adevărat afacerist, căruia garajul îi devenise încăpător şi ajungea pe la vilele sale numai aşa, în cîte un weekend, cînd venea şi secretara, “la muncă peste program”.

Într-un final Imprimeria Naţională s-a răzgîndit şi a dat liber la imprimate. Acu, oricine-şi putea face facturi şi chitanţe de pe calculatorul propriu. Nu i-a mai mers la fel de bine. A trebuit să concedieze jumătate din oameni pentru că nu mai avea comenzi. Într-un final, văzînd că nu prea merge, şi-a vîndut afacerea.

Cu banii pe tipografie, Ghiţulea şi-a cumpărat două terenuri în Floreşti, în Cluj. Acolo auzise el că e moda să se mute clujenii: lumea se mută la periferie, e linişte, aer curat, iarbă, pădure .. ce mai! Ghiţulea era generos: de ce să lase doar 20 de familii să se bucure de asemenea privilegii? nu mai bine construieşte cinci blocuri, şi acolo aduce o sută de familii? ba cum să nu! desigur, le taxăm proporţional, mai construim o mansardă unde dăm apartamentele mai ieftine. Ca s-o scurtăm, blocurile erau construite în Cucuieţii de deal, şi asta nu prea găseşti în Floreşti, comună plată ca palma. Cu un drum de acces prost, fără canalizare, iar de făcut nevoile .. “ce, buda aia turcească pe care o folosesc muncitorii nu-i bună? bun-a fi pînă vă fac fosă septică!” Nu-i de mirare că după primele cinci apartamente vîndute în două săptămâni, Ghiţulea a rămas cu casele în buzunar. Ce să facă cu ele în buzunar, că acolo nu fac pui? Ce, nu vă trebuie apartamente de 45.000 de euro, că în Cluj le găsiţi la 70.000? Ce dacă n-aveţi încă apă şi gaz? Or fi şi alea! Ce dacă n-aveţi cum să ajungeţi cu maşina la bloc pentru că drumul e impracticabil? Aici aţi venit în natură, la iarbă verde, ia, mai circulaţi şi pe jos!

Se cam împuţea situaţia. Banca aia care-i dăduse banii să ridice cele cinci blocuri (că banii de pe tipografie îi ajunseseră numai pentru unul, şi dacă nu era ipoteca pe vile de unde-o scotea la capăt?) începuse să-i cam dea telefoane că se apropie sfîrşitul perioadei de graţie şi c-ar face bine să înceapă să ramburseze împrumutul. Numai gîndul ăsta-l îngrozea. Adică el credea că vinde zece apartamente şi pac! a stins creditul, şi restu-i profit curat!. Acu, nici pe alea nu le vînduse. Alte afaceri n-avea. De unde să scoată rata de 10.000 de euro pe lună? Or să-i ia vilele, or să-i ia maşinile şi-or să-l lase în fundul gol cu apartamentele nevîndute! Başca, firmele de construcţii care-i ridicaseră blocurile, trăseseră curentul şi îi aduseseră termopanele – îi făceau deja scandal că nu le plăteşte facturile. Păi normal că nu le plăteşte, de unde să le plătească? Doară n-a ieşi la cerşit!

Într-un final Ghiţulea a trebuit să dea apartamentele mai ieftin, numai să scape de ele. De la 45.000 de euro, acum Ghiţulea cerea 14.000, numai ca să scape de firmele alea care-l ameninţau că cer falimentul în instanţă, şi de rata la bancă, ce se apropia infailibil. Chiar şi aşa cumpărătorii nu se mai înghesuiau, clujenii începuseră să evite această oază de linişte care e Floreştiul şi să-l suduie, că-i “ghetoul Clujului”.